Jurnal · Personal blog

La vida loca – la cămin. Cum e?

Am stat aproape un întreg an universitar la cămin și cred că am ajuns la niște concluzii.

Ca o scurtă introducere, eu fiind sărăcie orgolioasă, am decis anul trecut să stau la cămin. Am prins loc fain într-un cămin de 2 persoane (două, da). În perioada în care mi-am depus cererea de cazare și așteptam nerăbdătoare să văd dacă mi s-a aprobat sau nu, s-au gândit Nșpe persoane să-mi bage fel și fel de teorii în cap. Ca să fie treaba-treabă, am mai citit și eu câte ceva pe net și, uite așa, capul meu era plin de porcării. Nu voiam să iau la mine lucruri de valoare, nu mi-aș fi luat niciodată pateu, de teamă să nu mi-l fure cineva, mă rugam continuu ca persoana aia să nu poarte S la haine și, aveam impresia că n-o să închid ochii tot anul și că n-o să folosesc baia nici moartă.

În prima mea dimineața la cămin am fost întrebată, din senin, pe hol dacă am un fier de călcat. La scurt timp, oamenii îmi băteau la ușă ca să îmi ceară un strop de lapte pentru cafea, eu și colega mea de cameră puneam blitzul de la telefon, seara, pe perete ca să facem dansuri senzuale – practic, living la vida loca. 

Pot spune că m-am maturizat din anumite puncte de vedere și am înțeles că:

  • Nimeni nu-ți fură pateul din frigider. Deși nu promit nimic.
  • Trebuie să înveți să vorbești pe limba fiecărui individ, ca să te faci înțeles. Inclusiv pe cea a oltenilor. Nu fiți răi. Sunt și ei oameni.
  • Locuitul cu niște străini nu e chiar atât de rău. Și, surprinzător, nici să stai cu un cămin întreg de străini nu e atât de rău (nu întotdeauna, oricum).
  • Nu e party non-stop și nici nu e mereu gălăgie. Eu am nevoie de minim 10 ore de somn ca să funcționez și am dus-o binișor acolo. Recunosc, uneori duminica, mai auzeam căte o manea din căminul vecin. Dar am plecat din Deva, sunt obișnuită.
  • Știți faza cu locatarii din neamul gândacilor? Eu n-am avut. Poate vreo doi.
  • Nu mi-a dat nimeni în cap și nici nu mi-a ciordit nime’ nimic. Am dat în mare parte de oameni faini și civilizați. Ce? Am zis în mare parte.

N-o să mint, pănă la urmă am folosit baia comună și aproape că nu m-a deranjat deloc. Acolo am învățat să intimidez oamenii, să cuceresc și să revendic terenul, când aveam nevoi(e). Nu întrebați. Mi-am spălat hainele doar cu programare, s-au mai găsit unii să-mi ciordească programarea, asta m-a deranjat. Am o listă neagră de atunci. Când mai dădeam pe acasă simțeam nevoia să mă trec pe o listă ca să spăl, am rămas cu sechele. Însă, am învățat – în cele din urmă– să accept că lucrurile nu se întâmplă mereu așa cum le planific eu. Bla-bla.

Să locuiesc cu o altă persoană, complet străină, nu a fost o experiență îngrozitoare pentru mine, iar colocatarii mei nu mi-au făcut mereu viața un calvar. Bineînțeles că n-a fost totul roz în jurul meu, dar asta se poate întămplă în orice colectiv.

Aș vrea să închei într-o notă optimistă.


notă optimistă 

cropped-cub2.png

 

Reclame
Jurnal · Personal blog

Cafea cu flori de primăvară

Fericirea-i relativă, subiectivă și alte cuvinte sofisticate. A mea, în schimb, e simplă.

Mie-mi plac diminețile în care pot să-mi beau liniștită ceafaua și-n care nu am cearcăne până la buric.

Un moment de liniște pentru cafea, vă rog.

cafe-coffee-drink-6067

Zâmbetul ăla de copil tembel pe care îl am atunci când prind un apus și nu sunt prea ocupată ca să-l observ. Liniștea aia perfectă de dimineață, pomii înfloriți, desenele animate cu prințese, baloanele de săpun și ciocolata cu alune – toate contribuie la fericirea Biancăi, fie ea și pe termen scurt.


Cărți care n-aș mai vrea să se termine niciodată, curcubeul dublu care apare după o ploaie de vară, taximetriștii care opresc la trecerea de pietoni, mămăliga maică-mii și cuvintele corecte pe care le scriu fără să mă uit la tastatură – lucruri simple, dă.

Sentimentul pe care-l am atunci când urc două scări fără să mă împiedic și fără să julesc vreun genunchi, similar cu ăla pe care-l am când alerg 2 metri fără să fac febră musculară – atletă adevărată.

Momentul când găsesc filtrul potrivit pentru poza mea de pe Instagram și primesc și două like-uri de la rude.

Fluturii mei înrămați de pe perete (îmi pare rău, fluturași).

art-butterflies-cloth-704743

Când reușesc să deslușesc forma unui nor, care seamănă cu Johnny Bravo sau când șterg pe jos cu mopul și ascult Shakira. Guma de mestecat pentru copii și alegerea neinspirată de a pune guma în același paragraf cu mopul.

Toate lucrurile astea simple care ne înconjoară și ne fac viețile mai liniștite, chiar și pentru o fracțiune de secundă (cam cât au trăit și fluturașii ăștia) – merită să ne bucurăm de ele. Sună clișeic și mă simt ca un Poptămaș (dacă ar avea copil cu Guță) mai mic, dar cred în treburile astea. Fericirea stă în lucurile mărunte care ne înconjoară și ar fi mai des prezentă, dacă am avea timp să observăm – și să simțim.

cropped-cub2.png

Jurnal · Personal blog

Într-o relație cu România – it’s complicated

M-am născut și am cresc  – nu. Când sunt întrebată de ce îmi place țara asta sunt contrariată. Nu știu niciodată dacă ar fi cazul să dau un răspuns serios, pentru că de cele mai multe ori, aici totul e o glumă. De la sistem și cei care ne conduc, la babele din fața blocului care ne judecă orice mișcare și până la așa-zisa sărăcie care ne bântuie mereu când mergem la Mamaia, România e greu de luat în serios.


În primul și primul rând, îmi place prețul produselor aduse din afară în supermarket-urile noastre. Mi s-ar fi părut oricum o prostie să aduci produse din alte țări și să nu le pui prețuri kilometrice. Îmi place că atunci când merg cu orice mijloc de transport în comun, totul miroase a primăvară, cu praf de zâne și pomi înfloriți. Continuând în aceeași notă, îmi plac autostrăzile, care îmi fac viața mai ușoară. Și mie și ție. Nu?

Îmi place că pot să postez orice pe internet și nimeni nu îmi sare vreodată în cap cu teorii, pentru că oamenii sunt înțelegători și au simțul umorului bine dezvoltat. Încă embrion, adică. Libertatea de exprimare e la ea acasă, ce să mai. Cultura la fel. Scriu aceste rânduri pe ritmuri răpitoare de manele, smulse de la clădirea de lângă, la ora 11 dimineața. Pentru că românul lasă mamă, lasă tată, lasă tot ce e al lui, doar de dragul… tău? Popor empatetic, domne. Aș adăuga aici și savuratul (scuipatul, adică) de semințe în fața blocului. De camerele de supraveghere a.k.a femeile vârstnice de pe banca de la scară am spus deja, dânsele au o misiune importantă, practic ele servesc țara asta, colectează informații despre țațele care primesc vizite neautorizate de către ele, dă.

Un lucru care mă dă pe spate la noi, românii, cred că ar fi dorința de a păstra tradițiile, obiceiurile și de a crede orbește în superstiții. Inclusiv alea de mult apuse. În 2018 noi încă aruncăm o turtă în capul mireselor, ca să aibă noroc în viață și, la botez forțăm copiii să aleagă banii și microfonul, pentru că noi vrem să fie cântăreți când vor crește mari. Ca să nu mai spun că, într-o țară care se dorește a fi modernă, fetele încă ciordesc busuioc de la popă și îl îndeasă sub pernă în dorința disperată de a-și visa alesul. Ah și, faptul că nu spălam atunci când sunt sărbatori. Iertare, mașina de spălat nu spală atunci când e sărbătoare. Ce? Are și ea principiile ei, le respectăm. La fel cum respectăm și porcăriile treburile astea. Gluma-i glumă, dar deși risc o ipocrizie de zile mari, oamenii d-aici ar trebui să învețe să respecte opiniile și gândurile celorlalți. Până la urmă avem toți dreptul la păreri, frustrări și la a nu băga la spălat dacă nu vrem. Mai ales dacă așa zice calendarul.

Obiceiul de a sta cuminți, în banca noastră, refuzul de a visa, teama de a ne schimba condiția – lucrurile astea trebuiesc schimbate, zic eu. Ne e teamă de nou, de neobișnuit, suntem comozi și privim lucrurile prin prisma zilei de mâine, gândindu-ne la siguranță și nimic mai mult. Tot legat de subiectul ăsta, un nene mi-a spus zilele trecute că sunt nebună să cred că pot face ceva cu jurnalismul în țara asta. Spunea că suntem mulți și că e greu. Și are dreptate. Eu și alți nebuni dăm la Jurnalism, Medicină, Drept, Conservator, fără să ne dăm seama că România are nevoie de Facultatea de Ciordeles și Arta Șmecheriei, nu de diplomele noastre de doi bani. Curând o să ne reprofilăm. Șmecherie, păzea că vin! În caz că se întreabă cineva, școală pentru așa ceva nu avem, fiindcă se numește generic Școala Vieții. Suntem „adepții la viața bună”, fără (prea) mult efort.

Românii sunt însă oameni faini, gazde bune, care te îndoapă cu mâncare când tu zici „nu mai vreau, mulțumesc!”, fiindcă ei știu mai bine decât tine ce limite culinare ai. Ah, stereotipuri! Stereotipuri românești, cu și despre români, ca să fiu mai exactă. Am auzit cu toții și, mai trist, avem cu toții punga cu pungi, patrimoniul nostru național, la care lucrăm cu mic, cu mare. În continuare avem vesela de duminică, pe care o păstram pentru nepoți și strănepoți. Farfuriile alea vor fi cadou de nuntă neam de neamul lor.

Am stabilit tacit că oamenii de aici nu sunt tocmai ființele mele preferate (prezente fiind și excepții) și că unele chestiuni administrative ar avea nevoie de îmbunătățiri și, deși nu e totul acoperit în pudră roz cu sclipici deasupra, cumva – Românica, cu bune și cu rele, îmi place. Locurile astea-s ceva *inserează aici sinonim pentru ‘superb’*. Avem munți, dealuri, râuri, lacuri, dar și alte forme de relief pe care nu le cunosc, dar le pun aici fiindcă sună pompos. Ceea ce mă duce la turismul în stare incipientă de aicișa. Avem atââââtea locuri și lucruri frumoase aici și, ironic, nu profităm de ele. Nu le promovăm, voiam să zic. Să nu ne amintim de frunza celebră, care e totodată și cea mai scumpă frunză din lume, zic. Să revenim la frunzele noastre. Sau era oile noastre? Că avem și din astea aici. Și la propriu și la figurat tot oi se numesc.

Dar revenind la oile noastre (iar am spus oi, ups), avem o țară minunată și, deși am criticat dur aspectul acesta, oamenii chiar își doresc schimbarea. Încep să abordeze scopuri și idei mărețe și să lupte pentru ele, într-un loc unde totul pare imposibil și succesul greu de obținut. Și am început, slavă cerului, să luăm mai multe plase din material textil decât pungi din plastic. Suntem pe calea cea bună.

O să las aici o poza cu mine, făcută de maică-mea, care mi-a lăsat la rândul ei farfurii drept moștenire. Poza asta, prin slaba ei calitate pixelatistică (nu, nu cred nici eu că e un cuvânt) și artistică, surprinde frumusețea unei țări. Cu stângăcia ei, cu părțile ei bune și mai puțin bune, cu și fără umor, cu obiceiuri aparent stupide și oameni zgomotoși. O țară ce-și dorește să preia în al zecelea ceas inițiativa și să schimbe ceva ce pare uneori pierdut – dorința de a continua. Nu vreau să plec, nu vreau să renunț, eu vreau să fiu nebuna care crede că poate să reușească.

18157978_701991123313836_1545569683545640210_n

În final un citat: „Soarta este scuza celor slabi si opera celor tari.” – Nicolae Titulescu

Știu, nici eu nu îl înțeleg, dar m-am gândit că ar fi cool să îl folosesc pe post de încheiere.